Citeodata apropierea fizica a unui om drag poate sa doara mai tare decit altul care se afla la zeci de mii de kilometric distanta.
Citeodata, tocmai apropierea omului iubit poate sa-ti provoace o durere insuportabila. Desi prezenta acelui om e ceea ce-ti doresti mai mult, in acelasi timp e si ceea ce-ti provoaca cea mai mare durere. Si vrei sa stai, si vrei sa fugi…Si nu stii ce sa faci
Daca s-ar putea vedea in sufletele oamenilor,ar fi minunat!
Da, intr-adevar, des se intimpla ca atitudinea noastra,ochii nostri sa vorbeasca de la sine. Dar reusim sa ne ferim,sa ne ascundem si sa afisam o aparenta ce nu e reala. Daca ni s-ar putea vedea sufletele,ne-ar fi afisate pe fata toate temerile, toate spaimele, toate emotiile oamenii s-ar ingrozi de ceea ce-ar vedea in ceilalti, cu siguranta.
Sa privesti omul drag sufletului tau, sa fie la distanta de-o rasuflare de tine, sa vi se intrepatrunda din cand in cand razele privirii… sufletul sa-ti tremure de emotie, sa-l privesti, sa-l asculti dar sa n-auzi nimic din ceea ce zice. Sa te intrebi doar ce-o fi in sufletul ei si sa te chinui sa intelegi din gesturile-i calme si sigure (nu poti sa nu te intrebi daca nu sunt aparente, intentionate, studiate) cite un mic semn care ti se adreseaza tie, doar tie, atit de intim. Si sa nu-ti doresti decat sa ucizi distanta aia de ani lumina ce e intre voi. Si sa-ti ineci privirile in ochii ei. Si sa te pierzi intr-o imbratisare infinita. Si vrei ca timpul sa stea in loc. Dar si sa zboare. Si vrei sa stai dar vrei si sa fugi.
Poate, un om care iubeste, sa accepte apropierea persoanei iubite si chiar sa se bucure de ea, poate sa se bucure de fiecare vorba, de fiecare gest, de fiecare privire si sa faca toate acestea fara sa-i spuna vreo vorba, fara sa-si striga iubirea care-i sufoca sufletul? Poate un om care iubeste sa se multumeasca cu faramiturile pe care are voie sa le primeasca? Poate sa accepte ca totul sa fie la un nivel de inofensitate? Pot sentimentele sa fie subjugate intr-un asemenea hal incat apropierea celui iubit sa fie doar o bucurie simpla, nu o durere covarsitoare, desi totul inseamna doar interzicere? Cat de mult poate sa indure un suflet care iubeste? Si cat timp? Cit si unde poate sa duca o astfel de lupta? Sa iubesti cu adevarat inseamna sa accepti ceea ce poate sa fie si nu sa te gindesti la ceea ceea ce iti doresti si nu poate sa se implineasca, pentru ca stii, si tu, si cel iubit, ca NU SE POATE? Sa iubesti cu adevarat inseamna sa accepti si sa te bucuri de apropierea celui iubit chiar daca ti-e imposibil sa-ti exprimi sentimentele, sa le traiesti? Sau, chiar mai rau, iubirea adevarata inseamna sa iubesti si sa-ti refuzi iubirea cu buna stiinta? Si ce ramine in cazul acesta? Iubirea, o ucizi ca sa se nasca, habar n-am ce, resemnarea poate. Ce rost mai are, ce rost?
